24 octombrie 2010

Arieş



Dintotdeauna nobleţea pământului a fost aurul. Strălucirea sa a stârnit imaginaţia multor oameni, a ridicat sau a pierdut popoare.
Produs al capriciului unor fenomene magmatice vechi, începând din pre-baikalian (de acum circa 800 milioane ani), aurul a rămas podoaba cea mai râvnită a Daciei.
Un singur râu între toate – Aureus (“cel aurit”) rostogolea printre nisipurile sale grăuncioare strălucitoare din adâncuri. Arieşul, aşa cum îl ştim astăzi, a văzut atâtea generaţii de căutători de aur încât nici el nu mai reuşeşte să le povestească.
Acum 6 000 de ani, odată cu descoperirea aurului, aşezările umane din valea râului aurului explodează ca şi extindere, urcă pe văile râurilor până în vârfurile munţilor, aşa cum le întâlnim şi acum, ca şi cea mai antropizată zonă montană a Europei, până la cele mai mari altitudini.
Munţii Trascăului, de pe Arieş în jos, şi împrejurimi, au fost punctul de forţă al civilizaţiilor carpatice şi probabil al ginţilor dace din zorii istoriei, conduse de Zamolxis (care se pare că s-a izolat patru ani printr-o retragere în adancurile pământului, după anumite semne indicând a fi Peştera Huda lui Papară), apoi de Charnabon, Antyrus, Moskon, Oroles, Rubobostes, Burebista, Deceneu, Comosicus, Dacus, Scoryllo, Duras şi Decebal (acesta se pare că s-a sinucis în ultimul punct de rezistenţă al fortificaţiilor apulilor, din Munţii Trascăului, spre sud-vest de Potaissa, s-ar părea în Cetatea Craivii).
Puterea civilizaţiei dacilor era dată de bogăţia lor, în special datorată aurului ascuns în filoanele Apusenilor şi în nisipurile râurilor din aceste părţi, aur care ajungea până în Ellada, Valea Nilului, Mesopotamia şi Persia.
Poarta care păzea intrarea din exterior spre comorile ascunse ale Arieşului era Potaissa, nu întâmplător sediul celei mai puternice legiuni a coloniştilor romani după cucerirea Daciei (Legiunea a V-a Macedonica). Turda de astăzi este denumită de coloniştii saşi Thorenburg (semnificând “oraşul porţilor”). Turda a fost dintotdeauna poarta aurului, poarta sării, poarta lemnului, poarta pietrelor Apusenilor, poarta spre o civilizaţie plină de originalitate şi mister. Martori ai expresiei mistice şi a senzaţiei de „altfel” a acestor meleaguri sunt solomonarii pierduţi prin cătunele Apusenilor, nu departe de Turda. Solomonarii s-ar trage din vechii asceţi kapnobatai (călători prin nori sau umblători prin fum), vechi sarcedoţi traci iniţiati în astrologie, stăpânirea fenomenelor meteorologice şi a unor fenomene parapsihologice greu de imaginat. În împrejurimile Turzii se păstrează şi astăzi expresia „a solomoni”, în sensul de a face o magie inexplicabilă oamenilor de rând. Peştera Huda lui Papară, locul de ieşire la lumina zilei a apelor Văii Morilor, afluent al Arieşului, la patruzeci şi ceva de kilometri spre apus de Turda, a fost leagănul unui loc de cult pentru sute de generaţii preistorice, mai mult – se presupune că aici s-a retras priceputul rege al dacilor, Zamolxis.
Viziunea geopolitică a statului roman a fost salvarea de la faliment a imperiului prin ocuparea Daciei şi exploatarea aurului şi argintului de pe Arieş şi reumplerea vistieriei statului. Deloc întamplător, Dacia a fost singurul caz de ocupare de către romani a unui teritoriu situat la nord de Dunare, cu toate sacrificiile împuse de dificultăţile de trecere a marelui fluviu, de traversare a unor ţinuturi montane pline de capcane şi de atacare a unui stat atât de puternic precum cel al dacilor. Mai mult, la nord de Apuseni colonizarea romană a fost prezentă doar sporadic, în scopul menţinerii unor cetăţi de apărare şi a unor centre de tranzit a produselor preţioase spre restul imperiului.
Bogăţia proverbială a râului Arieş a fost descoperită nu doar în albia sa, ci şi pe văile tributarilor săi (Roşia Montană, Valea Muşcanilor, Valea Şesei, Lupşa, Cioara, Sartăş, Sălciuţa, Valea Ponorului, Poşaga, Iara), rămânând în urmă numeroase legende şi mărturii vii de pe fiecare din aceste văi.
În cotloanele muntelui, căutătorii de aur se orientau după prezenţa cuarţului (dioxid de siliciu translucid, cristalizat în sistem trigonal, care însoţeşte granulele de aur în zăcăminte), după apariţia piritei (sulfură de fier de culoare aurie, cristalizată cubic, nelipsită niciodată din filoanele cu aur liber) şi mai ales după ivirea zăcămintelor de blendă (sulfură de zinc, cristalizată în sistem cubic, de diverse culori – galben, brun, negru, care indică deseori prezenţa aurului şi chiar bogăţia în aur a filonului respectiv). Nu de puţine ori, sârguinţa şi priceperea căutatorilor a fost răsplătită cu strălucirea ameţitoare a unor foiţe, firişoare în formă de muşchi, plăcuţe, cristale cu înfăţişare octaedrică, grăuncioare de 3-4 mm diametru, aur bătut (impregnat) în cuarţ, grăuncioare împrăştiate în rocă şi nisipurile aluvionare, cristale îngemănate luând forma unor crenguţe de brad, granule de aur însoţite de sulfuri complexe sau alte săruri (pirită, pirită cu arseniu, blendă, galenă, calcită, rodocrozit). Faima aurului de pe Valea Arieşului a fost adusă şi de minereurile de tip telururi – petzit, krennerit, nagyagit, şi nu în ultimul rând silvanitul, un minereu moale, cu luciu metalic, de culoare gri-argintiu, auro-argintifer, cristalizat în sistem monoclinic.
S-ar spune că pe Muntele Găina trăia o zână nemaipomenit de frumoasă, care locuia într-un palat strălucitor. Zâna avea o găină cu pene de aur. Găina ii făcea zilnic câte trei ouă de aur, iar zâna dăruia aceste oua fetelor sărace din zonă care urmau să se mărite. Trei feciori de-ai locurilor, auzind de bogăţia ei, s-au deghizat în haine femeieşti, au reuşit printr-un şiretlic să pătrundă în palat şi să fure găina. În fuga lor, au scăpat din coş ouăle de aur, care s-au spart în râul Arieş. De atunci, Arieşul poartă în nisipul său fărâmituri de aur.
Mărturie acestei activităţi aventuroase şi plină de sârguinţă a meşterilor aurari de pe Arieş stă o o imagine rară, o gravură din anul 1899, cu căutători de aur pe Valea Arieşului, imagine furnizată de domnul Radu Cerghizan, un turdean de-al nostru, stabilit pe meleaguri germane, însă în suflet cu aceleaşi locuri ce îi amintesc de leagănul copilăriei. Căci oriunde ne-am duce suntem de-ai Arieşului.

Pentru culegerea aurului din nisipurile Arieşului, localnicii aşezau nişte scânduri înclinate, peste care puneau nişte ţesături de lână. Peste aceste ţesături, puneau nisipul şi prundişul aurifer cules din albia râului. Apoi, cu nişte cancee, turnau peste acest amestec apă, spălând bucăţile de rocă. În urma acestui procedeu, fragmentele de aur, fiind mai grele, rămâneau agăţate de ţesătura de lână, apoi putând fi colectate.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More