 |
 |
Vezi site-ul Colegiului National Mihai Viteazul
Vezi mai multe imagini ale Colegiului Mihai Viteazul publicate pe Picasa
11 ianuarie 2012
Turda - Str. Dr. Ioan Ratiu, nr.111 - Colegiul National "Mihai Viteazul" - (imagini)
Vezi site-ul Colegiului National Mihai Viteazul
Vezi mai multe imagini ale Colegiului Mihai Viteazul publicate pe Picasa
6 noiembrie 2011
Arieş ce treci prin Turda / Aries river going through Turda
Arieș ce treci prin TurdaSă-mi aduci în vale mândra,
Arieș să-mi aduci mândra
Sâmbătă la târg la Turda.
Arieș de n-o aduci,
Prin Turda să nu mai urci,
Să te scurgi tăt prin pământ,
Să te usci când bate vânt.
Să-ți rămâie matca goală,
Să să facă drum de țară.
Lăstarul să-mi țină umbra,
Când vine mândra la Turda.
20 octombrie 2011
Gâtul Poienii
Gâtul Poienii este fără îndoială cea mai spectaculoasă formă de relief de pe cursul inferior al râului Arieş.
Toponimul „Gâtul Poienii” provine din alăturarea termenilor „gât” (în sensul de gâtuire, îngustare) şi Poiana (cartier al Turzii, fostă aşezare rurală de la periferia oraşului Turda), indicând un loc înţeles ca „îngustarea de la Poiana”.
Pe malul stâng al Arieşului, pe teritoriul municipiului Turda, în aval de cartierul Poştarât, spre cătunul Sfântul Ioan, vis-a-vis de Stadionul Municipal, se iveşte Gâtul Poienii. Turdenii cunosc acest loc şi sub numele „La Cascadă”.
Apele Arieşului, scăpate din strânsoarea Munţilor Apuseni, după ce străpung ultima bară de calcare jurasice masive ale Culmii Petreşti, se abat tot mai accentuat spre stânga.
Deşi Depresiunea Arieşului Inferior (Turda-Câmpia Turzii) are o lărgime considerabilă, râul se încăpăţânează să erodeze versantul stâng, prin subsăpare, cea mai evidentă subminare a versantului fiind formaţiunea geomorfologică de la Gâtul Poienii. Ce forţă ciudată sau ce cumul de condiţii face ca versantul stâng care însoţeşte „râul aurului” să se prăbuşească abrupt peste undele râului, în vuietul apelor care clocotesc?!
O însemnată parte a cursurilor hidrografice din ambele emisfere suportă o deviere în direcţia polilor corespunzători emisferei în care se află, forţă de inerţie care poate fi gândită ca şi reacţie la mişcarea de rotaţie a Pământului. Aceasta forţă poate fi gândită ca şi o reinterpretare a forţei geostrofice (Coriolis), ca sub impactul unei forţe centrifuge, generate de consecinţele mişcării de rotaţie a Pământului. Este posibil ca în acelaşi timp axa de astăzi a Arieşului să fi fost o arie locală de subsidenţă a golfului badenian, şi apoi a celui sarmaţian, respectiv pliocen, înscrisă pe o linie de falie care ar continua spre est falia de pe cursul mijlociu al Arieşului (din sectorul montan), într-o serie de blocuri tectonice segmentate puternic. Din această cauză apele Arieşului nu meandrează cuminţi undeva spre mijlocul axei depresionare, ci se luptă cu malul stâng, până la crearea unui abrupt impunător – Coasta Arieşului, care în punctul Gâtul Poienii seamănă mai mult a peisaj montan, de o sălbăticie greu de imaginat în „domoala” Câmpie a Transilvaniei.
Traversarea unui fascicul de anticlinale secundare badeniene lasă urme în cursul Arieşului, prin impunerea unor mici praguri, majoritatea submerse la ape mari. În aval de linia faliei crustale majore G 10 care marchează limita vestică a Depresiunii Transilvaniei, pragul Arieşului de la Gâtul Poienii este cea mai mare cădere a apelor Arieşului.
Prezenţa pragului de la Gâtul Poienii se datorează unui cumul de factori: prezenţa unui orizont de gresii dure, puternic cimentate, care opun rezistenţă la eroziune, interpuse transversal faţă de cursul Arieşului, alături de prezenţa în imediata vecinătate a unei arii de subsidenţă accentuată, instalată de-a lungul sinclinalului sarmaţian principal care marchează axa Culoarului Turda-Apahida, care se comportă ca o structură de tip graben (bloc tectonic scufundat). Această alăturare generază un potenţial morfologic însemnat, care se impune în relief sub forma unui prag, peste care apele Arieşului se prăbuşesc zgomotoase.
Mai spre aval, la Viişoara, următorul anticlinal badenian major, tot de natură diapirică, va genera blocarea înaintării fireşti a cursului Arieşului spre est-nord-est, forţându-l să se îndrepte spre sud, pentru prima oară din tot parcursul său de la formare (Mihoeşti) şi până la deversarea în apele Mureşului (Gura Arieşului).
Pe malul opus, cel drept, cele şase nivele de terase sunt dispuse sub forma unui evantai cu o extindere largă, până sub Podişul Măhăceni (formaţiune piemontană marginală a Munţilor Apuseni), accentuând ideea devierii cursului Arieşului sub impactul unei forţe de deviaţie, a unei forţe aparente, de inerţie, posibil a forţei Coriolis privită într-o nouă perpectivă.
„Jocul” cutelor diapire, al succesiunii de anticlinare badeniene cu sinclinale sarmaţiene, este generat de comportamentul rocilor plastice (salifere) dispuse peste tuful dacitic de Dej, linia care marca odinioară tărmul mării badeniene, comportament tectonic care corespunde fazei de înălţare a Subcarpaţilor de la sfârşitul Pliocenului (acum 2-3 milioane ani).
Masele sedimentare din această parte a Bazinului Transilvan s-au deplasat pe fundamentul plastic format din complexul argilo-salifer din Badenian, sub forma unor mişcări neotectonice pozitive de compensare a maselor (efect al presiunii uriaşe exercitate de grosimea stratelor sedimentare care depăşesc 4000 m în centrul Bazinului Transilvan, la est de Pârâul de Câmpie).
Migrând lateral (unde grosimea sedimentarului din acoperiş e mai scăzută şi implicit şi presiunea litostatică mai redusă) sarea a ridicat depozitele sedimentare care o acopereau (sarmaţiene şi chiar cuaternare), boltind la Turda podul terasei superioare a Arieşului, acumulându-se în formaţiuni de tip stock, care aflorează în Complexul Durgău – Valea Sărată.
Pentru a vă convinge de „dărnicia” peisajului, vă las în compania unor instantanee surprinse chiar de pe malul stâng al Arieşului, la Gâtul Poienii, un loc accesibil rareori, doar în urma unui debit extrem de scăzut al Arieşului, pe sfârşitul verilor când se instalează o lipsă îndelungată de precipitaţii, asociată cu o evaporaţie intensă, sub efectul temperaturilor ridicate.
*Imagini reuşite suprinse pe Arieş, inclusiv la Gâtul Poienii, ansamblate într-un montaj realizat de doamna Ana Maria Catalina, care m-a însoţit în "expediţie" (mulţumesc pentru însoţire, idei, si montaje!) , le găsiţi aici.
7 octombrie 2011
Cu pluta pe … Carolina!
O echipă a plutiştilor s-a deplasat în decursul zilei de 5 octombrie 2011 pe locurile fostului lac Carolina, din împrejurimile Turzii, zona lacurilor Durgău. Există şi o dovadă a urmelor lor, surprinsă în fotografie.
 |
| Urmele plutiştilor pe Lacul Carolina (foto: Ana Maria Catalina) |
De ce lacul Carolina şi nu orice alt lac din Durgău?
Carolina este lacul nr. 1, lacul cel mai greu accesibil, cel mai puţin cunoscut dintre lacurile actuale ale Durgăului.
Diapirul de la Turda, vechi de peste 13,5 milioane de ani, conţine depozite de sare gemă de înaltă puritate, intercalate cu săruri delicvescente, argile şi argile carbonatice. Prezenţa depozitelor de roci saline (sare gemă, gipsuri, săruri delicvescente) au condus la instalarea unui relief clastocarstic deosebit de pitoresc îndeosebi în arealul Lacului Carolina, la care se adaugă procesele de eroziune-denunaţie şi alunecările de teren ale argilelor de pe versantul nord-vestic (mare parte a lor provenind din depozite de steril rezultate în urma exploatării sării. Impulsul major al declanşării proceselor morfologice a fost dat de intervenţia antropică îndelungată, în urma căreia a rezultat relocări de mase, discontinuităţi subterane, niveluri artificiale de bază.
Arealul Lacurilor Carolina şi Durgău este considerat drept obârşia Văii Sărate, delimitat fiind la sud de Dealul Alasmal, prezentând o cuvetă aproape unită, cu un aspect de dolină largă. Datorită drenajelor realizate odată cu amenajarea arealului Durgău, dar şi în urma infiltraţiilor puternice şi a unor cantităţi insuficiente de apă din aport meteoric, orizontul freatic a suferit o regresie spre aval, iar în urma perioadelor secetoase Lacul Carolina este o suprafaţă parţial mlăştinoasă, parţial acoperită cu o crustă de săruri, fiind depedent de cantitatea de apă meteorică.
Lacul Carolina s-a format pe locul unei mine mai noi, aflată la extremitatea sud-vestică a complexului salin - Ocna Mare (Ocna de Sus), cu o adâncime de circa 178 m, părăsită în anul 1765, în urma infiltraţiilor de apă de la suprafaţă şi a surpării iminente a pereţilor, datorate exploatării improprii, exploatare care a fost extinsă până la marginea masivului de sare, fără lucrări de explorare prealabilă.
Pentru că s-a format prin prăbuşirea tavanului vechii exploatări de sare, Lacul Carolina se încadrează în categoria lacurilor antroposaline, ca şi celelalte lacuri ale complexului Valea Sărată - Durgău, modelarea clasto-carstică fiind doar asociată noilor morfologii rezultate în urma intervenţiei umane.
Intensa mineralizare a acestui lac e rezultatul contactului nemijlocit al apei meteorice cantonată în cuvetă cu masa de sare, în urma levigării clorurii de sodiu.
Etimologia lacului este legată de numele împărătesei austriece Karoline Auguste von Bayern (1792-1873), soţia împăratului Franz I, care au vizitat Turda în anul 1817.
Lacul Carolina are o forma ovală, cu maluri instabile, supuse unor alunecări de amploare, cele mai noi dintre acestea conducând la colmatarea aproape totală a incintei cuvetei lacustre. Dacă în 1937 suprafaţa lacului era de peste 700 m2 şi o adâncime de 32 m, dupa anul 2000 suprafaţa lacului se restrange la mai puţin de 200 m2 şi o adâncime de maxim 2 m. Spre partea de est, comunica cu Lacul Durgău printr-un canal, peste care se ridică un prag înalt de circa 5 m. În prezent, el este aproape în întregime colmatat.
Vă lăsăm să descoperiţi şi celelalte lacuri ale complexului Valea Sărată - Durgău, vizualizând imaginile realizate recent, în data de 05.10.2011, dând click pe trimiterea de mai jos:
Complexul Valea Sărată - Durgău, fotografii realizate de Florin Coman
Alte imagini realizate in aceste locuri in perioada 2005-2008 le găsiţi aici.
Alte imagini realizate in aceste locuri in perioada 2005-2008 le găsiţi aici.
Au existat multe supoziţii privind denumirile lacurilor din Complexul Valea Sărată - Durgău, în special în privinţa ultimelor patru dintre lacuri, denumirile uzuale cele mai probabile ale celor şase lacuri sunt următoarele:
1. Lacul Carolina
2. Lacul Durgău
3. Lacul Dulce (Şerpilor, Cătălina)
4. Lacul Ocnei (Doctorilor, Sf. Ana)
5. Lacul Rotund (Bătrânilor)
6. Lacul Sulfuros (Kenkeves)
8 septembrie 2011
Castrul roman Potaissa
Castrul de la Potaissa este cel mai mare castru de legiune cu functionare indelungata in Dacia. Cu laturile lungi (de nord si sud) de 573 m si cele scurte (de est si vest) de 408 m, uriasul dreptunghi pe care-l descrie castrul ocupa o suprafata de 23,37 ha. Prin orientare si pozitie, castrul de la Potaissa respecta principalele prescriptii ale tehnicienilor militari din epoca in care a fost construit. Astfel poarta decumana este orientata spre zona mai inalta (spre vest); castrul se afla pe un platou, ferit de inundatii si de torenti, dar sufucient de aproape de un curs de apa. Platoul are pozitie dominanta asupra orasului antic si asupra teritoriilor din preajma (altitudine absoluta 375 m), fiind inaltat cu aproximativ 40 m, ceea ce permitea o buna vizibilitate din castru pana la distante apreciabile. Astfel, drumul spre Napoca putea fi urmarit din castru pana in dreptul actualului sat Aiton.
Castrul era aprovizionat cu apa printr-o conducta din tuburi de teracota, care intra prin poarta decumana; functionau si multe fantani, din care una a fost descoperita intr-o incapere din principia. Un canal deversor al apelor reziduale se observa in apropierea coltului nord estic al castrului, conservat si protejat de o constructie speciala.O parte din vestigiile cercetate arheologic in castru au fost consolidate si conservate,devenind puncte vizitabile; poarta de pe latura de vest (porta decumana), un bastion de curtina pe aceeasi latura, bastionul din coltul nord vestic, unele parti din cladirea comandamentului (principia), canalul deversor de langa coltul nord-estic.
Mai multe informații:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Castrul_roman_Potaissa
