Dragă cititorule,
Noi- plutiştii, am avut acum ceva timp o idee creaţă. Idee care a fost transformată într-o leapsă. Dar nu orice fel de leapşă... cu una literară. Sperăm să o citeşti cu plăcere şi să ne spui părerea ta.
Spor la citit!
Noi- plutiştii, am avut acum ceva timp o idee creaţă. Idee care a fost transformată într-o leapsă. Dar nu orice fel de leapşă... cu una literară. Sperăm să o citeşti cu plăcere şi să ne spui părerea ta.
Spor la citit!
Sub cerul Hărcanei
Dincolo de salcâmii firavi de pe deal, liniştea Hărcanei te pătrundea până în adâncul sufletului. Brusc, din porumbiştea dinspre Lut, un zgomot înfundat răzbi până la Ionuţ, care stătea rezemat de prispa casei. Un zgomot sacadat, de cazarmă... „Poate vine tata! Sunt românii?!” În secunda următoare îngheţă de spaimă. Un soldat pârjolit de soare, în uniformă verde, cu o carabină, năvăli de dincolo de biserica de lemn...
Fugea mâncând pământul, disperarea lui aflându-se-n contradicţie cu nepăsarea lui Ionuţ. El sta şi cugeta . . . sau numai sta. Răcanul urla ca din gură de şarpe că vin cotropitorii, că a sosit Vremea de Apoi, dar Ionuţ era prea ocupat să inventeze bancuri sau situaţii amuzante în contextul dat, aşa că-l luă pe Bubico lângă dânsul, îi azvârli o bucată de brânză, apoi se milostivi şi cu puţină apă, la fel ca Moromete, că de . . .
Trebuia să arate Ionuţ că e om bun si cumsecade. Văzându-l cu stomacul plin, Ionuţ începu apoi interogatoriul, dar fără niciun rezultat, ba mai mult, s-a enervat la culme când a auzit din gura soldatului că dădea vina pe oameni pentru ce văzuse el, că păsări metalice aruncau oameni ce aveau în spate penele bestiei, că din apă ieşeau cei mai mari peşti care umblau pe uscat, iar în acel moment , Ionuţ îl opreşte şi...
Îi întinde o sticlă cu apă, ca amărâtul de soldat să îi revină cât de cât după toate cele întâmplate. Pe urmă îl învită înăuntrul casei și îi dete un colț mare de pâine și un blid plin de zamă, că săracul soldat era rupt de foame. După ce mâncase bine și se săturase, soldatul o lua iară la drum, pentru că trebuie să ajungă la cazarmă, să își anunțe sefi de cele întâmplate. Dar soldatul mai avea multe de îndurat până ce...
ducea misiunea de iscoada la capat. Lumea fierbea, pe picior de razboi iar informatiile culese cu truda erau cruciale. Aflase ADEVARUL: cotropitorii nu erau altii decat satenii care, urmand hotararea luata de Sfatului Batranilor, s-au impartit in 2 cete mari. Unii incarcau carute cu fan sa duca de mancare pasarii de fier, altii cu furci si topoare scotoceau peste tot sa-i gaseasca cuibul, sa-i distruga ouale sa nu mai faca pui, altfel....
.... m-am trezit, dandu-mi seama ca nu a fost altceva decat un vis, frumos sau urat insa cu siguranta unul care m-a dus in trecut, retraind putin atmosfera din vremurile de razboi. Si asta m-a pus pe ganduri ... ma gandesc acum cat de putin apreciem noi ceea ce avem, oamenii de langa noi, familie si prieteni, un oras care ne ofera atatea frumuseti naturale sau satele din imprejurimi care ne furnizeaza atatea roade ale pamantului.
Oare cand ne vom trezi??? Cand vom face asta, cu siguranta vom fi mai fericiti.
Cu drag,
Plutistii
1 comentarii:
Cred ca e printre unicele sau rarele fragmente de proza scrise vreodata de mai multi autori.
Felicitari colegilor care s-au implicat in acest proiect (deocamdata sunt secreti?!).
Nu sunt un bun critic de opere literare, insa o sa schitez un mic rezumat, asa cum vad eu aceasta opera prin ochii unui critic mai putin avizat.
Titlul si inceputul fragmentului tradeaza suspans si aminteste intrucatva de momentul 24 septembrie 1944, promitand a fi o opera cu revocare istorica, scrisa cu mijloace moderne. Acest prim paragraf e grav, alert si istoric, ca si cum cineva ar re-memora acele evenimente.
Continuarea e mult mai derizorie, descumpanind la prima vedere cititorul, insa o sa vedeti ca exista o logica in tot acest absurd aparent. Acest al doilea paragraf e intruchiparea post-structuralismului atat de bine atasat timpului in care traim. E ca si ironia unui vis, atunci cand esti in vis, esti constient partial ca visezi, dar tot se intampla lucruri uluitoare, si parca te freci la ochi, tulburat, neconvins ca e doar vis sau crunta/ironica realitate.
Al treilea paragraf e relatat la timpul trecut, in antiteza cu cel anterior. Ca si cum am derula timpul, si am trai in niste capsule succesive, insa a caror ordine a fost modificata in mod ciudat de o interventie. Subliniaza in mod subconstient procesarea unei trairi indepartate, in creierul uman, sau evoca intrucatva acea stare speciala cand ne aflam in veghe, intre vis si trezire, creierul deja constient emite o anumita interactivitate visului, ii controleaza ultimele secvente, iar treptat treptat pierde frecventa, care se amplifica si devine cea uzuala.
Paragraful al patrulea este asemenea relatarii unui localnic ardelean,a unui personaj narator din umbra, evocator, care asterne febril in fata auditoriului marturia sa...
Firul evenimentelor ia o intorsatura neasteptata, odata cu cel de-al cincilea paragraf, cu un limbaj usor desprins dintr-o lume initiatica, fantastica, care scapa ochiului si mintii cotidiene, cand micul univers al Harcanei ia parca o amploare globala si de acum e destinul intregii omeniri, care trece prin niste incercari pe care inca nu le poate intelege, pline de ambiguitate si mister.
Al saselea paragraf vine sa contureze legatura ciudata dintre celelalte, de neinteles pana acum. Visul trairii acesteia, parca indepartata, parca nu ar fi a noastra, dar vie, angoasanta chiar - apreciem atat de putin ceea ce avem imprejur, si suntem mereu scindati de lume, fapt care a condus la cosmaruri si orori, atat imprejurul nostru imediat, cat si la scara mai larga - in sanul unor comunitati, cat si la scara planetara.
Intrebarea retorica de la final este pe buzele noastre a tuturor. Poate nici macar nu este scrisa. E doar un vis. Unul din care - ar fi frumos sa ne trezim cu invataminte.
Inca odata remarc un caracter palimpsestic al lucrarii de fatza, e asemenea unor pergamente suprapuse, prin care se pot citi in ansamblu niste coduri initiatice parca. Fiecare cod scris de altcineva, intr-o alta stare de inspiratie, dar ceea ce leaga - inspiratia e parca una singura, aceea ce converge catre acea stare cautata mereu in coduri si incercari-limita - absolutul tangibil, apropiat, intrezarit.
Avem in fatza care nu e nici proza cu care suntem obisnuiti, nici piesa de teatru (desi retorica din final s-ar potrivi), ci un joc de pergament, suprapus, o traire multipla, insa comuna.
Totul exprima cumva starea aceasta inefabila a ceea ce suntem, insa nu putem exprima in cuvinte - starea aceea de fuziune a unor identitati diferite insa cu energii unitare, cu alaturari de coduri si experiente, pentru ca nu-i asa? noi, fiecare fiinta din univers, sunem legati cu fire invizibile, si avem undeva evolutii care se interesecteaza, complementare sau asociate...
Trimiteți un comentariu