Un pas spre seară în aerul de vară încremenit ... O briză proaspătă pornită deodată. Natura, cea care ne învaţă despre natura noastră ...
Suntem asemenea zilelor noastre. Într-o mentalitate stagnantă, copleşitoare, sufocantă ... Nedorită! Dar, nu căutăm adierea de prospeţime să o trimitem din noi, din voinţa noastră, din ceea ce suntem dincolo de „hainele” pe care le îmbrăcăm.
Poate uşurinţa de a ne retrage în problemele noastre ... Poate frica de a ne scoate sufletul la iveală, de a fi expuşi ... Poate zgomotul de fond al minţii – neputînd regăsi liniştea aceea ca şi cînd ai fi pe marginea unei prăpăstii şi priveşti în jos: pacea profundă, uimirea mută, spaţiul deschizându-se ...






