Îndemn ~ Cu pluta pe Arieş

Un pas spre seară în aerul de vară încremenit ... O briză proaspătă pornită deodată. Natura, cea care ne învaţă despre natura noastră ...

Suntem asemenea zilelor noastre. Într-o mentalitate stagnantă, copleşitoare, sufocantă ... Nedorită! Dar, nu căutăm adierea de prospeţime să o trimitem din noi, din voinţa noastră, din ceea ce suntem dincolo de „hainele” pe care le îmbrăcăm.

Poate uşurinţa de a ne retrage în problemele noastre ... Poate frica de a ne scoate sufletul la iveală, de a fi expuşi ... Poate zgomotul de fond al minţii – neputînd regăsi liniştea aceea ca şi cînd ai fi pe marginea unei prăpăstii şi priveşti în jos: pacea profundă, uimirea mută, spaţiul deschizându-se ...

Şi arşiţa care ne copleşeşte mai departe! Nu o dorim ... Şi, totuşi, undeva ne e frică să o pierdem. Să ieşim din cochilie ... Să dăm un pumn peretelui subţire a ecranului care ne desparte de alternativă! Ne e frică, ne păzim cu îndârjire arşiţa pe care, culmea, nu ne-o dorim. Ne scindăm. Nemulţumiţi de realitatea în care ne-am blocat, dar neaducând germeni noi ... Ne scindăm de lume, de ceilalţi, intrăm în conflict cu realitatea pe care nu o dorim. Refuzăm realitatea care deja există! Nu o dorim, dar o apărăm! Ciudat mod de a ne chinui. Întunericul există doar atât timp cât nu aduci lumină.

Nu ne dorim ... şi totuşi ne apărăm cu îndârjire ne-dorirea aceasta. Ne lepădăm de lume, de ceilalţi, de noi înşine; dar cu aceeaşi mână cu care ne lepădăm ţinem strâns hăţurile situaţiei care există, să nu o pierdem ...

Ah! Câtă ironie a destinului!

În fiecare zi, ne retragem energia din ceea ce am putea face împreună, pentru a face singuri ... Sub fiecare cer gol, în fiecare arşiţă, ne retragem boarea limpede a creaţiei, a unei valori neaşteptate. „Nu putem scrie, nu ştim scrie” devine o alegere. Nu e neputinţă, e doar alegere. Alegem să facem pentru noi, dar uităm că suntem legaţi unii de alţii ... Alegem să nu facem, dar alegerea aceasta ne aduce şi mai multă frustrare şi durere ... Alegem să închidem ochii, nepăsători, dar suntem revoltaţi că lumea închide ochii! Zi de zi. Lună de lună. An de an!

Dormim obosiţi, nu mai facem nimic, pentru a ne trezi a doua zi tot obosiţi. Ne refuzăm momentele care ne-ar încărca cu energie. Nu vrem să pierdem iluzia, dar ne pierdem într-un somn inconştient! Câtă umilinţă!

Câtă vreme, în viaţa voastră aţi făcut ceva ieşit din tipare? Ce v-a oprit să ieşiţi din tipare? Aţi fi pierdut ceva făcând asta?

Zilnic strângem informaţii, le recalibrăm, le reambalăm în alte cutii, apoi le lipim nişte etichete. Le marcăm cu nişte cuvinte. Când aşternem acele coduri, simţim răcoarea, moartea lor, nu ne dau nici o energie decât dacă intâmplător scopul nostru temporar coincide cu o parte a informaţiei. Cuvintele nu sunt realitatea. Ele doar sunt nişte indicatori, ne ajută să găsim direcţia realităţii pe care încearcă să o exprime. Atunci când trimiţi un cod şi nu îl transmiţi într-o stare de trăire, de energie, e ca şi când împrăştii seminţe moarte pe un câmp, seminţe care nu vor germina niciodată.

Suntem asemenea unui copil fără experienţă, care crede că ştie, că observă, că simte. El nu vede nici o schimbare la copacul din faţa lui, oricât s-ar concentra, dar, pe zi ce trece, când se trezeşte din somn, îl vede deja schimbat, deşi nu reuseşte să observe când se produce schimbarea.

Suntem asemenea unui şcolar căruia i se pune notă pe a reproduce informaţia transmisă, cel mult să combine câteva tipuri de informaţie, să se repete în cercul bătătorit al cunoaşterii. Şi niciodată neaducând plus-valoare, necontribuind cu nimic la extinderea cercului cunoaşterii ...

Pentru toţi cei care cred că nu va merge pluta mai departe, dar nu fac nimic să o ajute să meargă, să stiţi că Arieşul va curge la fel de liniştit ca înainte. Nu e nevoie să vă depăşiţi temerile şi graniţele pentru a face ceva ce nu doriţi. În fond, e alegerea fiecăruia. Şi dacă ar dispărea „plutăritul pe Arieş” ar avea vreo importanţă? Veţi fi mai departe în cercul pe care vi l-aţi impus. Pentru voi, cei care aţi rămas în arşiţă, pluta a murit demult. Nu va veni nici mâine, nici poimâine, o pală de vânt proaspăt.

Nu vă îndrum să scrieţi cu suflet. Aţi fi putut face aceasta până acum. Puteţi face asta şi mîine, şi fără îndemnul meu.

Nu vă îndrum nici măcar să vâsliţi. Fiecare, ştie mai bine ce are de făcut.